Cu cauzalitatea la blog

Prima temă se dovedeşte un început abrupt şi, din necesitatea introspecţiei, dureros. Eu am făcut blogul acesta, dar cauza, care a determinat acest act de creaţie, este pierdută în sinapsele mele. Aş putea pretinde că m-am schimbat - motiv pentru care nu-mi amintesc - şi acest lucru este adevărat, dar nu are destulă consistenţă ca să pot construi o scuză pertinentă. Pur şi simplu, nu-mi amintesc. Se ridică posibilitatea existenţei unui set de cauze care, prin trecerea timpului, să se fi amestecat într-o ghicitoare indescifrabila.

Putem admite că acolo au fost prezente: aroganţa specifică vârstei, trufia, lipsa unei imagini de sine exacte, plictiseala, prostia şi ignoranţa; ba chiar foarte multă ignoranţă. Astea au fost "atunci"; dar cu "acum" ce facem?! Ce ne mai împinge să deschidem măcar pagina de start?

Eu mărturisesc: prostia. Suntem proşti. Nu ştim ce să facem cu timpul nostru. Pe această cale, fac apel şi la voi, aştia doi care ne vizitaţi, să faceţi cîteva sugestii de hobby-uri, de preferat accesibile din punct de vedere financiar ( deci gagicile se exclud), spre care să ne orientam în mod eficient timpul şi, de pe urma cărora, să obţinem facil satisfacţii.

Aşadar, mai are vreun rost să pierd astea douăzeci de minute, cît am scris un articolaş? De citit nu-mi fac probleme pentru că nu o face nimeni oricum. Nici Andrei şi nici Alex nu cred că citesc ce scrie celălalt; de ascultat o melodie pînă la capăt nici nu discut.

Singura noastră scăpare este să gasim nişte lucruri interesante despre care să vorbim. Trebuie să ne apucăm de scris. Ceva, orice. Sunt bune şi textele puternic depresive, dar şi glumele proaste.

Să terminam cu nimicurile şi să începem cu ceva-urile.

Cînd dăm foc la alea în faţa statuii lui Mihai Eminescu?

post scriptum: Îndrăznesc să pun şi eu o melodie, deşi ştiu că nu o să mă ridic la nivelul lui Andrei.