Adio!

Ieri dimineata, masina familiei timp de 21 de ani a fost sofata pe ultimul drum.
Nu am fost acolo. Tatal meu a dus-o pentru ca el era persoana cea mai indreptatita sa-si ia ultimul adio de la ea. Mi-a spus ca a pornit la prima cheie si ca a mers traznet pe la Universitate, pod Cotroceni, pe deal la Palatul Cotroceni si apoi a prins numai verde pe Iuliu Maniu pana in Valea Cascadelor.
Presupun ca stiti ce este acolo ... Nu vreau sa continui despre ce a urmat pentru ca nu-mi face placere.
Vreau doar sa spun ca este uimitor cate amintiri poate strange un obiect si cum aceste amintiri il pot personifica, ii dau glas, ii dau vointa proprie si chiar capricii. Acum inteleg intr-un fel materialismul si nevoia de obiecte. Avem nevoie de ele ca sa ne amintim, in primul si in primul rand, de noi insine.