Cerul era albastru si incredibil de plictisit. E greu sa stai mereu deasupra tuturor si sa nu le vezi decat chelia sau pleata, iar singurele tale momente de dinamica sa fie niste furtuni anoste si ude.
In ziua aceea, singurul care statea sub el era Savin. Savin era un tanar destul de tanar, cu umeri lati, cam atat de inalt, cu ochii partial deschisi si cu patruzeci si patru la piciorul stang si treizeci si cinci la piciorul drept. Era imbracat cu pantaloni scurti de culoare roz, un pulover crosetat de un dud din Gradina Cismigiu, o palarie cam mare si in picioare purta niste sandale impermeabile produse intr-un conac decorat in stil rustico-thailandez, aflat intr-o suburbie a Oborului.
Savin o astepta o ora. O astepta o zi. O astepta o saptamana dar deveni foarte iritat de absenta ei. Fata il tachina mereu asa. Ii promitea totul si apoi uita de promisiunea facuta, lasandu-l cu gandurile sale si cerul. Cerul ii era un prieten apropiat iar gandurile erau de o frumusete incredibila. Daca ar fi stiut si ea cat de minunate sunt s-ar fi indragostit de ele si de el. Marele hop era ca fata nu reusea sa-i auda, sa-i vada sau sa-i inteleaga gandurile. Ea nu putea sa vada si sa simta decat culori, forme, texturi, litere si unele sunete organizate.
Sfatuit de Cer si satul de jocul acesta al fetei, Savin ii scrie o poezioara, ii picteaza un tablou si ii compune o melodie in care dupa un ritual trac care implica autoflagelare spirituala, isi intipareste toate gandurile.
Fuge apoi pe mare purtat de vantul unei furtuni si i le da fetei. Sfarsitul povestii ??! Sfarsitul povestii este doar inceputul. Un inceput care s-a lasat asteptat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu