William

Vremurile sunt dure. Sunt dure in sensul ca William s-a lovit practic cu nanaul de ele. Uite asa. Mergea pe o banda magnetica si poc!
- Valeu ce doaree! urla bravul calator.
- Ce te plangi atata? spuse o voce dubioasa.
William a crezut ca sunt eu, povestitorul. Se insela amarnic la fel cum face cand cumpara castraveti si se lauda ca a dat lovitura cu ceapa cumparata. De fapt, William vorbea cu umbra sa. I-au trebuit cateva milenii sa inteleaga in totalitate acest lucru anost. William intotdeauna si-a considerat umbra ca fiind singura existenta cu care nu poate interactiona nici macar metaforic.
- Umbra mea, te rog spune-mi, cum se face ca vorbesti?
- Esti mort, William. De aceea pot vorbi cu tine.
William era mai uluit decat atunci cand Gheorghe Tufis a castigat alegerile pentru seful intergalactic al laptelui purpuriu in statul Faurei, care era de altfel locul preferat de vacanta postnatala a lui William.
- Cum se poate una ca asta? Moartea pentru mine nu este o optiune.
- Da, William. Moartea este o obligatie.
- O obligatie? Adica toti trebuie sa murim? spuse baiatul disperat-lila.
Dar mirarea aceasta se sfarsea rapid. Intr-un fel excentric, moartea i se parea ca un joc. Da. Un joc al copilariei furate. Copilarie petrecuta de William intr-un catun situat retrosternal in orasul Colentinesti. Ar fi vrut sa fie iar copil-spirit. Ar fi vrut sa se joace iar cu prietenii lui polarizati negativ : Izuzu, Zdango si Sir John of Mormon. Ar fi vrut sa manance iar prisme umplute cu prune si jeleu de bivol. Ar fi vrut sa stea iar imbratisat de ambele mame ale sale. Ar fi vrut sa resimta primul sarut al unei roscate de la scoala cealalta. Ar fi vrut sa chiuleasca iar pentru a juca dobo-dobo pe credite magnetice in spatele universului. Ar fi vrut putina copilarie sufleteasca. Ar fi vrut macar o lingurita de timp in plus.